sâmbătă, 20 iulie 2013

Iar?

                     

                           Azi am decis... Am decis sa scriu despre el, despre mine, despre noi.

                           Exista oameni care te lovesc atat de tare si cu sufletul lovit, le mai acordam o sansa. De ce? Pentru ca nu trece o zi fara sa nu ne gandim la ei, la el. Da, acesta reprezinta motivul pentru care am acordat nu o sansa, nu doua... ci multe. Pentru ca vad in el acea persoana buna, pe care nu o vad decat eu. Acea persoana perfecta, dar cu defecte. Da, poate ve-ti spune ca ma contrazic, dar nu e asa. Constientizez, cei care te-au ranit odata, o vor face si a doua oara atata timp cat le oferim ocazia. Dar ce e viata fara suferinta?! Ce te faci atunci cand stii ca nu o sa fii niciodata fericita alaturi de el, dar nu poti pune punct?! Poti crede ca persoana care te face sa radiezi de fericire, te poate face sa cazi in cel mai adanc abis, din care cu greu te ridici?!



                          Ascundem ganduri ce vor sa iasa la suprafata, priviri ce vorbesc, care ar vrea sa strige daca ar avea curaj... Dar tu nu le asculti, pentru ca esti orbit de orgoliu. Convinsi ca totul a fost un joc, convinsi ca e doar o lectie invatata si ca nu ne pasa. Nu ne dam seama ca de fapt strangem totul in noi si vine o vreme cand rabufnesti, te pierzi in acest ocean adanc al sentimentelor, al regretelor si al amintirilor.


                          E greu cu tine! Stau in acesti patru pereti intrebandu-ma "Oare nu stiam ca asa va fi cu tine?" Asa a fost mereu, aceleasi ganduri, aceleasi framantari... dar, sunt cu tine. Oare asta e mai important??? Simplul fapt de a fi langa tine, de a stii ca ma certi atunci cand gresesc, pentru "gelozia" pe care nu vrei s-o arati, dar o strigi? Si o strigi tare, cat sa imi pierd mintile. Asta e mai important decat fericirea mea? Sau fericirea mea consta in a te face pe tine fericit? Te-am pus pe un piedestal, TU mai presus decat EU. Si gresesc, ma las tarata de acest TU in propria-mi suferinta. 

             
                
                         Cand ai plecat ai luat jumatate din mine, mi-ai luat tot. M-ai lasat intr-un colt uitat de lume. Ai aruncat in mine cu vorbe pline de venin. Vorbe care mi-au ramas intiparite in minte, pe care nu le pot uita, nu le pot sterge. Cat de slab poti fi atunci cand ierti omul care te-a facut sa-ti pierzi increderea in tine? Cand te privesti in oglinda si nu-ti mai place nimic din ce vezi, imaginea distorsionata a ceea ce erai odata, a ceea ce credeai odata. Acum te-ai intors! Si imi e teama, imi e teama de ceea ce va urma... teama de a ma pierde, iar!